joi, 25 august 2011

Mihai Viteazul – Aventurier sau erou national?



 


„In tara mea as fi putut sa raman linistit si sigur, fara nici o teama, daca nu m-ar fi chemat credinta mea fata de crestinatate. Io Mihail voievod al Ungrovlahiei, al Ardealului si al Tarii Moldovei” - Memoriu al lui Mihai Viteazul din anul 1601 catre imparatul Rudolf al II-lea.

Si totusi cine a fost Mihai Viteazul?

Pentru multa vreme i s-a mai spus si Mihai Patrascu, fiul voievodului Patrascu cel Bun (si, implicit, frate al domnitorului Petru Cercel), atribuindu-i-se, in mod eronat, o filiatie nobila care sa ii legitimeze prezenta pe tronul Tarii Romanesti si, apoi, al Ardealului si Tarii Moldovei. Izvoarele istorice sustin insa falsitatea unei asemenea teorii. Cert este ca Mihai s-a nascut undeva in apropierea Ialomitei, in localitatea Piua Pietrii de azi, in anul 1558, la un an dupa moartea lui Patrascu cel Bun. Chiar si ideea ca el ar fi fost un fiu nelegitim si postum al domnitorului valah este putin probabila, atata vreme cat Patrascu a murit in anul 1557 in urma unei grele si indelungate suferinte, acesta fiind si motivul pentru care a fost dus de catre medicii sai la aerul curat al Valcei.Cunoastem, in schimb, numele mamei sale, Tudora (sau Teodora) Cantacuzino, "o vaduva frumoasa si bogata din zona Ialomitei", o femeie de neam grec din impresionanta familie a Cantacuzinilor.

Tineretea lui Mihai este una marcata de treburile negustoresti, acolo unde viitorul voievod da dovada de o abilitate innascuta
. O cronica polona il prezinta ca fiind negustor de vite, in timp ce o alta spaniola il arata ca pe un comerciant de bijuterii. Alaturi de influentul sau unchi Iane Cantacuzino, zis si Epirotul, Mihai invata turceste si greceste, si dovedeste un real talent pentru stiintele vremii. Tot prin unchiul sau, capuchehaia (reprezentant al domnului la Stanbul), Mihai incepe o fulminanta ascensiune pe scara sociala. Bazandu-se pe averea stransa in anii tineretii si pe relatiile lui Iane, tanarul este numit banisor de Mehedinti in anul 1588, moment in care incepe achiztionarea primelor sate. Doi ani mai tarziu, in 1590, el este numit mare stolnic, pentru ca dupa alti doi ani, in 1592, sa devina mare postelnic. Mai trec doar cateva luni si ambitiosul tanar este numit mare aga. In tot acest timp, Mihai indeplineste si functie de ispravnic in locul unchiului sau care locuia la Istanbul. Sub domnia lui Alexandru cel Rau (1592-1593), acelasi Mihai devine ban al Olteniei in locul lui Iane.


Averea sa era deja una considerabila, dupa propriile declaratii, viitorul domn detinand 23 de sate numai in judetul Romanati, altele fiind aduse ca zestre de sotia sa, Stanca, fiica lui Dobromir, fost ban al Olteniei, in timp ce alte sate de mosneni le daruise mamei sale. Este evident ca Mihai rivaliza cu insusi domnitorul si, chiar in aceste momente, sunt lansate zvonurile ca ar fi nimeni altul decat fiul lui Patrascu cel Bun. Poate ca acesta este motivul pentru care Mihai este arestat si obligat sa jure in prezenta a 12 boieri si a domnitorului Alexandru cel Rau ca nu are legaturi cu defunctul voievod, fapt pe care noul ban al Olteniei il indeplineste fara cracnire. Credibilitatea, insa, a unei asemenea intamplari este pusa sub semnul intrebarii, mult mai credibila fiind aceea in care Mihai a fost condamnat la moarte in lipsa datorita implicarii intr-un complot prin care urmarea sa ia tronul Valahiei. Cert este ca Mihai scapa cu fuga si, pentru doua saptamani, se ascunde in Ardeal. Ia apoi drumul Constantinopolului acolo unde, cu ajutorul unchiului sau Iane, al lui Andronic Cantacuzino, fiul lui Seitanoglu, al lui Sigismund Bathory si al agentului englez Barton, reuseste sa il induplece pe sultan si sa obtina tronul Tarii Romanesti. Sumele pe care Mihai le ofera atat sultanului cat si nobililor turci care sa ii faciliteze intrarea la suveran sunt fabuloase, el fiind nevoit sa cheltuie aproape tot ce agonisise de-a lungul anilor si chiar sa imprumute sume exorbitante. Astfel, in octombrie 1593, noul domnitor al Valahiei intra in Bucuresti insotit de un alai de creditori dornici sa isi recupereze cat mai repede investitia si dobanzile aferente, bani pe care Mihai nu ii putea obtine decat din satele populate de valahi.

Birurile devin insuportabile, taranii aleg sa fuga de pe mosii lasand locul turcilor care prinsesera " a se aseza" si a inlocui, in multe locuri, populatia locala. Tara Romaneasca se transforma incet-incet intr-o provincie turceasca in toata regula, iar banii necesari creditorilor nu puteau fi stransi cu una- cu doua. 
Dovedind o intuitie caracteristica doar marilor lideri militari si politici, Mihai nu ramane indiferent la miscarea antiotomana ce cuprinsese Europa si, atras de mirajul eliberarii tarii de catre turci si, nu in ultimul rand, de datoriile grele catre creditorii sai, el alege sa se alature Ligii Sfinte europene. Astfel, el nu asteapta sa fie invitat ci, fapt ce il caracteriza din plin, ia initiativa si trimite el insusi soli in Ardeal si Moldova, precum si la boierii Buzesti, pe care ii cheama alaturi de el in lupta antiotomana. Rezultatul a fost o intelegere deplina intre cele trei tari. La 13 noiembrie 1594, la doar un an dupa inscaunarea sa, Mihai cheama pe toti creditorii la vistieria domneasca pentru a "incheia socotelile". Dar socotelile sale erau mai mult decat sangeroase. Tunurile lovesc in plin in multimea celor adunati sa isi primeasca banii. Supravietuitorii sunt masacrati de armata domneasca. Au urmat circa 2000 de ieniceri, intreaga garnizoana turceasca din Bucuresti, in frunte cu emirul. Giurgiul este asediat, dar rezista in fata armatei lui Mihai. In schimb, La Harsova, Silistra si Targul de Floci, turcii sufera infrangeri zdrobitoare. In Moldova, Aron Voda macelerea pe toti otomanii din Iasi si dadea semnul unei rascoale generale in cele doua tari romane.



La Istanbul, sultanul decide inlocuirea "hainilor" si, in fruntea a doua armate conduse de Hasan Pasa si Mustafa Pasa, trimite inlocuitorii: Bogdan, fiul lui Iancu Sasul in Moldova, si Stefan Surdul in Tara Romaneasca. In acelasi timp, suveranul turc asmute asupra lui Mihai pe tatari. Mihai ii intampina la 14 ianuarie 1595, in apropierea satului Putinei, apoi, la 16 ianurie la Stanesti. In ambele infruntari el iese victorios dar nu poate impiedica unirea celor doua armate musulmane. Domnitorul isi surprinde, insa, adversarsul la Marotin, dupa ce trecuse Dunarea pe gheata si reuseste o victorie stralucita. Ambii pasi sunt ucisi, iar inlocuitorul sau este pus pe fuga. Armatele sale continua inaintarea pana la Muntii Balcani, iar populatiile locale (bulgari, sarbi, albanezi, greci) i se alatura. Rascoale pornesc peste tot si era evident ca sultanul nu va tolera o atare stare de fapt.
Calugareni - victorie sau infrangere a lui Mihai?


Rascoala lui Mihai si a lui Aron Voda trezise in sanul popoarelor din balcani speranta eliberarii de sub jugul otoman. Haiducii sarbi si bosniaci, unii dintre cei mai sangerosi si mai temuti adversari ai turcilor stabiliti in Balcani, i se alatura lui Mihai Viteazul fara nicio conditie. Printre ei se afla inclusiv temutul Baba Novac, un razboinic feroce chiar si la varsta de 80 de ani. Din Istanbul pornea, insa, temutul ordin. O armata de circa 40.000 de oameni, nici pe departe 150.000-300.000 atat cat se vehicula in manualele de istorie postdecembriste, in frunte cu Ferhat Pasa, porneste catre Muntenia. Mihai trebuia dat ca exemplu in fata celor care mai aveau idei de rebeliune. Sultanul se razgandeste inexplicabil si il inlocuieste pe incercatul general cu vizirul Sinan Pasa chiar inainte de a trece Dunarea. Mihai nu reuseste sa stranga mai mult de 8000-14.000 de osteni, carora li se adauga un contingent de 2000 de unguri si circa 200 de cazaci. Se parea ca totul se va sfarsi intr-o baie de sange pentru valahi.

Constient ca nu poate infrunta o asemenea armata in camp deschis, Mihai Viteazul alege aceeasi tactica pe care si marele Stefan voievod o folosise la Vaslui, anume alegerea unui teren prielnic care sa nu permita desfarsurarea trupelor otomane. Iar acest loc a fost satul Calugareni din apropierea Giurgiului. La 13/23 august 1595, valahii isi incep ofensiva. Primul lor atac are darul de a ii duce pana aproape de corturile turcilor, dar contraofensiva ienicerilor ii face sa se retraga peste Nealjlov, lasand in urma 11 tunuri. Ungurii nu iau parte la lupta, preferand sa se foloseasca doar de artilerie impotriva trupelor ce inaintau amenintator. Este momentul in care Mihai alege sa puna totul in joc. In fruntea ostasilor ramasi el se regrupeaza si porneste un contraatac fulgerator. Doi pasi sunt ucisi chiar de catre domnitor, in timp ce detasamentul unguresc decide, in final, sa loveasca din flanc. Cazacii si un mic grup de ardeleni, dupa ce invaluisera armata turceasca, ataca din spate creand un haos general printre turci. Totul se transforma intr-o retragere dezorganizata, insusi Sinan fiind la un pas de a-si pierde viata in tumultul de oameni si animale. 3000 de turci isi pierd viata in lupta, iar romanii reusesc sa recucereasca tunurile pierdute. Dar victoria lui Stefan de la Vaslui nu mai putea fi repetata.

Turcii era inca mult prea multi. Intaririle se aflau pe drum iar spionii lui Mihai il avertizasera deja de iminenta sosirii lor. Pierderile in randul armatei muntene erau uriase, astfel ca domnitorul alege sa se retraga in Transilvania, lasand liber invaziei otomane. La fel ca la Rovine, victoria pe campul de lupta ramasese a romanilor, turcii fiind, insa, cei care ocupau Muntenia.
Intre timp, dupa o noapte a nuntii care se dovedise un fiasco, Sigismund Bathory alege sa isi paraseasca mireasa, pe Maria Cristina, si, cu inima franta, alege sa isi aline durerea in razboi. Era semnul pe care il asteptase atata vreme Mihai. Sigismund aducea cu el 22.000 de secui, 15.200 de soldati ardeleni si 63 de tunuri. Moldova raspundea si ea chemarii domnitorului muntean cu 3000 de oameni si 22 de tunuri.
Lor li se alaturau si 300 de italieni, experti in asedii si arme de artilerie trimisi de ducele din Toscana. Sinan, fara sa stie ce il astepta, alege sa treaca Dunarea si sa lase la Giurgiu doar ariegarda si o prada uriasa. Un advesar prea marunt pentru armata crestina. Giurgiul cade in urma unui atac violent, tranformand expeditia de pedepsire ordonata de sultan la stadiul unui esec rasunator. Cronicarul turc Naima, nota cu amaraciune: "O asemenea retragere dezastruoasa si infrangere n-a mai fost pomenita in istorie"In schimb, Muntenia, in frunte cu Bucurestiul, era o ruina. Razboiul transformase orasele in gramezi de resturi fumegande, iar satele se destramau in lipsa oamenilor care alesesera fuga sau moartea in lupta.

Revenind la batalia de la Calugareni, trebuie mentionat ca Mihai Viteazul era constient de iminenta unui atac turcesc la scara mare. Astfel, el trimite soli care sa ceara ajutorul aliatului sau, Sigismund Bathory. Ajunsa la 2 mai 1595 la Alba Iulia, delegatia boiereasca a muntenilor se loveste, insa, de refuzul categoric al principelului transilvan. Era evident ca Bathory dorea sa se foloseasca de un vis de veacuri al romanilor, acea "Restitutio Daciae" (Refacerea Daciei), si sa creeze un stat tampon intre Imperiul Otoman si Europa Apuseana. Iar acesta era momentul cel mai potrivit. Siliti de imprejurari, boierii valahi accepta conditiile suveranului din Ardeal semnand actul care insemna, practic, desfiintarea statului muntean. Mihai devenea, astfel, un simplu loctiitor al lui Bathory pe tronul Valahiei, acelasi lucru intamplandu-se si cu noul domnitor moldovean, Stefan Razvan Voda. In documentele vremii aparea, astfel, primul carmuitor ale celor trei provincii de la moartea ultimului rege dac, Sigismund Bathory… "Prea luminatul domn Sigismund, din mila lui Dumnezeu, principele Transilvaniei, Moldovei si Valahiei transalpine si al sacrului Imperiu roman, domnul partilor regatului unguresc si comitele secuilor, domnul nostru prea milostiv". In acelasi timp, Mihai era numit "respectabilul si magnificul domn Mihai, voievodul tarii noastre transalpine, credinciosul nostru iubit".

Conditiile erau mai mult decat umilitoare. Mihai nu putea incheia nici un tratat fara stirea lui Sigismund, nu putea condamna boierii si nu putea demite dregatorii. Taranii fugiti de pe mosiile boieresti urmau sa fie adusi inapoi si doar o cerere pusa de boierii munteni, anume ca bisericile sa ramana sub jurisdictia mitropolitului de la Targoviste, a fost acceptata. Stefan cel Mare cunoscuse un moment asemanator la Calomeea. Raspunsul sau a fost victoria din Codrii Cosminului. Pentru Mihai, raspunsul s-a aflat la Selimbar si, apoi, la Guruslau.

Lipsit de aportul "suveranului" sau, domnitorul valah continua de unul singur luptele cu turcii, si asta in ciuda unei vistierii golite de multa vreme. 
Mihai, alaturi de Baba Novac si de fratii Buzesti, ataca necontenit Balcanii, pradand Babadagul, Vidinul, Plevna, Sofia si arzand, conform cronicilor vremii, peste 2000 de sate. Crestinii apuseni fusesera, insa, invinsi la Kerestes, iar Mihai intelegea ca singur nu se putea opune uriasei masinarii de razboi care era Imperiul Otoman. Armata sa de mercenari, o inovatie pentru Valahia, necesita circa 100.000 de forinti pe luna, suma pe care, in ciuda jafurilor, domnitorul nu o putea asigura. In Tara Romaneasca izbucneau tot mai des lupte intre mercenari si taranii care se vedea jefuiti chiar de cei care ar fi trebuit sa ii apere. Nu ramanea decat o solutie… pacea cu turcii. Astfel, la 7 ianuarie 1597, Pasa Hasan din Belgrad ii confirma lui Mihai ca vasalitatea sa fusese acceptata de sultan "pana la sfarsitul zilelor sale", totul in schimbul unui tribut consistent. In schimb, Viteazul de pe tronul Munteniei nu renunta la ideea luptei antiotomane. In acelasi timp, el incheie un tratat de alianta si cu imperialii lui Rudolf al II-lea, cerand si primind de la acestia bani pentru intretinerea unei armate de 5000 de oameni si promisiunea unor subsidii pentru inca 5000 de ostasi in cazul unei lupte cu turcii. Tot in tratatul incheiat cu Rudolf, Mihai accepta suzeranitatea acestuia si primea, in cazul in care ar fi vrut sa paraseasca tronul, un castel in Ungaria sau Transilvania, acolo unde ar fi urmat sa traiasca pe banii monarhului conform rangului sau.
Intre timp, schimbatorul Sigismund Bathory accepta sa predea puterea imperialilor in schimbul a doua ducate in Silezia (1598). Dupa doar cateva luni intelege, insa, ca Ardealul ii oferea o situatie financiara mult mai buna si, intors pe furis, se proclama din nou principe si aresteaza oamenii lui Rudolf. Mihai isi permite de acum sa trateze de pe picior de egalitate cu Sigismund. El intervine pe langa Rudolf al II-lea pentru a-l mentine in functie pe principele ardelean, trimitandu-i acestuia din urma o solie amenintatoare prin care ii arata lui Sigismund adevarata sa fata. Mihai cerea ajutor in vesnicele sale lupte cu turcii altfel, in cazul unei paci secrete, ar fi tinut loc " de pagan si turc destul".


Sigismund se dovedeste, insa, acelasi caracter instabil si paraseste pentru a doua oara domnia, lasand in loc pe varul sau, cardinalul Andrei Bathory (29 martie 1599), un protejat al polonilor, aliatii turcilor, iar Mihai se vedea pentru a doua oara in situatia de a se recunoaste vasalul familiei Bathory. Din nou, cele trei tari romane, Ardealul, Muntenia si Moldova (pe tronul careia se afla un alt supus al polonilor, Ieremia Movila) se inchinau aceluiasi domn. Nu era insa, decat o formalitate. Sustinut de Rudolf al II-lea si de generalul acestuia, albanezul Giorgio Basta, Mihai primeste acceptul de a lupta impotriva lui Andrei Bathory cel care, asa cum se temuse domnul muntean, incheiase pacea cu turcii.

La 5 octombrie 1599, Mihai patrunde in Ardeal prin pasul Buzaului. In acelasi timp, pe Olt, o alta armata munteana condusa de fratii Buzesti si Baba Novac, venea in ajutorul domnitorului. Jonctiunea s-a facut la 16 octombrie in satul Selimbar, iar armata lui Mihai, mare parte formata din mercenari, secui, valahi si haiduci balcanici numara aproape 20.000 de oameni. Andrei Bathory ii opunea un numar egal de ostasi. Primul atac este dat de neobositul Baba Novac, urmat imediat de un contraatac al armatei cardinalului. Valahii se repliaza si ataca din nou, dar sunt respinsi pentru a doua oara si se parea ca vor pierde batalia. Este momentul in care Mihai, la fel ca in batalia de la Calugareni, intra personal in lupta, in fruntea propriei armate, moment care decide sortii bataliei, transformand infrangerea iminenta intr-o victorie rasunatoare. Andrei Bathrory alege sa fuga dar este prins de secui si decapitat in coliba unui taietor de lemne. Capul sau avea sa fie adus lui Mihai in suspinele sotiei sale, doamna Stanca, cea care se spune ca murmura mereu "saracul popa, saracul popa". La 1 noiembrie 1599, Mihai patrundea in Alba Iulia asemenea unui mare invingator. Ardealul se afla la picioarele sale. Nu mai ramanea decat Moldova pentru ca Dacia sa fie refacuta, si nu formal, ci prin forta armelor.


Mihai Viteazul intentionase cucerirea Moldovei inca din anul 1597, doar demersurile lui Sigismund Bathory facand ca aceasta campanie sa fie amanata. La motivele initiale, care insemnau slabirea influentei turcesti si evitarea unui atac direct asupra Ardealului din Moldova, se adauga si ura voievodului fata de Ieremia Movila, cel care incercase in repetate randuri sa il ucida pe Mihai "cu otrava sau prin tradare", pentru a pune pe tronul Valahiei pe fratele sau, Simion Movila. Era, insa, o decizie grea. Polonia nu dorea ca Moldova sa iasa de sub sfera ei de influenta si ar fi luptat fara rezerva impotriva lui Mihai.

Valahul isi asuma, totusi, riscurile si patrunde, in primavara anului 1600, prin pasul Oituz, in fruntea a 17.600 de oameni la care se adauga, spre surprinderea lui Ieremia Movila, un contingent de 2000 de moldoveni. Campania este una fulgeratoare. La 10 mai, Mihai ocupa Bacaul, la 11 mai Romanul, iar polonezii pierd lupta in mod dezastruos. Cetatea Neamtului si Suceava se predau fara lupta in fata lui Mihai Viteazul. Urmeaza batalia din fata Cetatii Hotinului, acolo unde Ieremia Movila era invins si scapa cu fuga peste Nistru. Nu trecusera nici trei saptamani si Mihai Viteazul stapanea si ultima provincie a vechilor daci, Moldova. Din Constantinopol si pana la Roma nu se vorbea decat de faptele sale. Multi l-au asemanat cu Alexandru Macedon, in timp ce altii vedeau in el "Steaua rasaritului". Regele Frantei, vestitul Henric al IV-lea spunea intr-o scrisoare: "se zice ca romanul e foarte tare si ca planurile lui cresc potrivit cu izbanzile". Iata ce se scria si intr-o publicatie a vremii din Roma: "Daca a fost vreodata un principe in lume demn de glorie pentru actiuni eroice, acesta este signor Mihai, principele Valahiei".

Mihai insusi se intitula "Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Romanesti, al Ardealului si a toata Tara Moldovei". Romanii stapaneau din nou, dupa veacuri, din Maramures pana la Dunare si de la Nistru pana in Banat.

Infrangerea si moartea domnului Mihai
In nici un alt moment al istoriei romanesti, marirea nu a fost urmata atat de repede de decadere. Victoriile din Ardeal si Moldova nu mai insemnau mare lucru, atata vreme cat Rudolf al II-lea vroia sa preia Transilvania si sa o transforme intr-o provincie austriaca. Domnul Mihai nici nu se gandeste si insista sa ramana stapanitorul de drept al Ardealului. Moldova se afla sub amenintarea polona, in timp ce in Tara Romaneasca, turcii pregateau inscaunarea lui Simion Movila. In plus, incapabil sa isi plateasca mercenarii, Mihai se vede pus in fata rebeliunii nobililor unguri, apasati de darile grele necesare intretinerii armatei dar, mai ales, de umilinta de a fi supusii unui valah. In consecinta, generalul Giorgi Basta alege sa intre in conflict de partea rasculatilor, impotriva domnitorului muntean. La 18 septembrie 1600, 18.000 de cavaleri apuseni, dintre care 6000 de calareti germani si flamanzi, purtand cuirase, alaturi de muschetari valoni si francezi se pregateau sa infrunte o armata stransa in pripa de Mihai, o armata ce nu depasea 10.000 de oameni.

La fel ca la Calugareni, voievodul valah isi alege o pozitie strategica in apropierea satului Miraslau, o pozitie ce nu ar fi permis lui Basta sa il atace din flancuri, ci doar frontal. In acelasi timp, albanezul era un razboinic incercat si, constient ca ar fi picat in capcana asemenea lui Sinan Pasa, simuleaza o retragere. A fost momentul hotarator al luptei. Mihai crede ca adversarii sai se retrag si ataca frontal.
 Prea tarziu isi da seama ca nu a fost decat o pacaleala. Soldatii sai sunt spulberati de catre cuirasierii germani si maturati de gloantele muschetarilor francezi.
 Mihai insusi, insotit doar de trei cazaci, trece Muresul inot ca sa scape cu viata.
La 20 septembrie, Basta intra in Alba Iulia si ucidea pe toti italienii, grecii, sarbii si romanii, aliatii valahului.
 Furiei nobililor unguri ii pica, apoi, insusi Baba Novac, cel care este jupuit, ars de viu si tras in teapa. In acelasi timp, polonii, profitand de infrangerea lui Mihai de la Miraslau, ocupau Moldova. Efortul domnului muntean de a recuceri aceasta veche provincie romaneasca ar fi fost zadarnic. Domnul Mihai nu mai incerca acum decat sa isi apere tara, acolo unde polonezii pregateau inscaunarea lui Simion Movila. Iar putinele trupe stranse de Nicolae, fiul lui Mihai, se dovedesc insuficiente. Voievodul este infrant in mai multe randuri si vede cum si Valahia era inchinata de polonezi turcilor.
Nu ii mai ramanea decat calea pribegiei si singura speranta de a primi ajutorul imperiarilor. In drumul sau catre Europa, din cetatile pe care le cucerise prin lupta, se trage in deradere cu tunul asupra sa.


Pentru Mihai urmeaza indelungi peregrinari la Viena si Praga, acolo unde sta prin hanuri si asteapta o audienta la Rudolf al II-lea. Cand, in sfarsit o primeste, afla ca situatia din Ardeal ii devenise din nou favorabila. Sigismund Bathory venea pentru a treia oara pe tronul Ardealului, ungurii il arestasera pe Basta din cauza exceselor sale sangeroase, iar haosul stapanea din nou Transilvania.
Nu exista decat un singur om capabil sa remedieze situatia, iar acesta era Mihai. Parea ca steaua sa norocoasa stralucea din nou.Rudolf ii ofera 100.000 de taleri pentru ridicarea unei armate de mercenari si ducatul Konigsberg din Silezia. Cei mai mari pictori se inghesuie sa realizeze portrete eroice ale domnitorului, el insusi fiind privit ca o curiozitatea de catre nobilii prea putin obisnuiti cu teatrul de lupta.

La 3 aprilie 1601, Mihai parasea Praga spre Viena si apoi spre Casovia. Acolo il intalneste pe Basta cel care, din ordinul imparatului, ar fi urmat sa il asiste in batalia impotriva lui Sigismund. Pentru Mihai Viteazul nu mai exista insa cale de targuiala. Stia probabil ca aceasta ar fi fost unica sa sansa sa recapete ceea ce pierduse atat de usor. Si astfel, la 3 august 1601, in apropierea satului Guruslau (Goraslau) Mihai dadea ultima sa batalie.
Cu tunuri care bateau gresit si cu o armata mai dornica sa se retraga din calea temutilor mercenari ai romanului decat sa lupte, Sigismund scapa cu o fuga rusinoasa. Din Valahia veneau vesti bune. Afland ca domnul lor vine cu oaste mare din Ardeal, fratii Buzesti stransesera o armata si izgonisera pe Simion Movila de pe tronul Tarii Romanesti. Acestia ii trimisesera solie lui Mihai ca il asteptau cu bratele deschise pe tron.

 Lupta valahului putea reincepe.
 La Turda, el alege sa se desparta de armata, grabit fiind sa ajunga mai degraba la Fagaras, acolo unde il astepa sotia sa, doamna Stanca. Giorgio Basta stia, insa, ca imperialilor le-ar fi convenit mai degraba un control direct asupra Ardealului decat unul mijlocit printr-o personalitatea covarsitoare asa cum era cea a lui Mihai. In consecinta, el ia decizia de a scapa de fostul sau aliat, ale carui realizari pe plan militar ii rascolisera destul orgoliul, si trimite in secret un detasament de 300 de cavaleri germani si valoni, condus de ofiterii Jacques Beauri si Mortague, pentru a "aresta sau a ucide" pe Mihai. Soarta domnului fusese hotarata printr-o miseleasca tradare.


Intrand in cortul sau, Beauri ii striga atunci lui Mihai: "Da-te prins!". Domnitorul nu a rostit decat un singur cuvant: "Ba!", si a incercat sa isi apuce sabia pentru a lupta chiar si de unul singur cu atacatorii sai. Era, insa, prea tarziu. Un glont pornit din muscheta unui soldat valon il tintuieste pe loc. Imediat, un mercenar ii strapunge pieptul cu sulita, in timp ce multimea ucigasilor se repde asupra sa cu halebardele.
 Urmeaza un spectacol ingrozitor.
Viteazul este hacuit si batjocorit prin praful din fata cortului sau. Trupul sau gol este aruncat iar capul, dupa ce ii este taiat, este lasat prada cainilor si corbilor ce ar fi trecut pe acolo.

"Si cazu trupul lui cel frumos ca un copaciu pentru ca nu stiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute in mana lui cea viteaza", spune cu amar cronica Tarii Romanesti. Viteazul isi gasise un sfarsit nedemn, in mana tradatorilor infamului Basta. Cu el se stingea pentru mai bine de trei veacuri si visul romanilor de a se reuni pe teritoriul Daciei mandrului Decebal. Precedentul fusese, insa, creat…


                                                                         @
 

miercuri, 17 august 2011

Despre personajele care au urmarit facerea Unirii Principatelor romane , Ce si Cine ia unit si a dat roade neasteptate in decursul secolelor XV si XVI.



"De aici încolo, si-o fi spus fata lui Petru Rares, totul cade pe capul meu!"( a doua parte a vietii  a Doamnei Chiajna ,la moartea sotului sau !)



Ideea Unirii a aparut mai devreme purtata de familia domnitoare a domnitorului Mircea Ciobanu ,adica atit el, cat si sotia sa  fata lui Petru Rares, nepoata a lui Stefan cel Mare, doamna Chiajna au fost partizanii statornici ai Unirii Tarilor Romanesti  si au urmat toate tertipurile si luptele necesare acetei chemari !

Sotul doamnei Chiajna a fost de doua ori numit de Sultan Principele Munteniei, intrerupt de anii plecati in Transilvania in exil pentru a astepta din nou revenirea la domnie,aceasta s-a facut si apoi a mai domnit 2 ani, murind la domnie( unii zic ca a fost moarte naturala , altii zic ca a fost  otravit  ! )

A avut in permanenta neintelegeri cu boierii locali si aflati in bune relatii cu poarta otomana.

A necesitat in repetate rinduri pedepsirea acestora pentru tradare ! prin  cutit sau poprire si confiscarea averilor drept  pedeapsa (extinsa la rude sau personala), dar nici moartea sau pierderea avutiilor nu au stins opozitia acestora peste ani !

Chiar daca a executat si omorit multi boieri munteni (ultima oara aproape peste 2o de boieri inruditi de singe sau de credinta potrivnica ) in domnia sa, nu a reusit sa-I stirpeasca intru-totul si chiar sotia sa a fost deseori urmarita de soldatii turci plecati de la Giurgiu sau Braila (cetati aflate sub controlul turcilor ) si navaliti in tara.

Cum a fost in cazul salvarii ei la Manastirea Carna  din judetul Buzau ,peste drum de Cislau si conacul doamnei Neaga cand povestea spune ca se poate ca starea proasta a clopotnitei sa-i fi produs o astfel de modificare la stramtoare a nasului Doamnei Chiajna ,care totusi a fost bucuroasa de salvarea unor acte compromitatoare in fata turcilor braileni !

Totusi pana in anul mortii sale 1588 si a exilului sau la Alep (Siria)  sau moartea  timpurie  a sotului sau, nu a impiedecat-o sa urmareasca politic sensul Unirii Principatelor  Romanesti in veacul ce va urma !

A ales cu destoinicie eroii acestei intimplari : Doamna Neaga viitoare  Doamna a Tarii Romanesti ,sotul sau  Domnul Mihnea, fiul lui Alexandru al II numit si”Oaie stearpa” si unul din slujbasii sai ( Mihnea zis nedrept turcitul ), viitorul domn Mihai Viteazu,fiul inzestrat al Teodorei Cantacuzino,nepotul unchiului sau grecul Iane Cantacuz
                                                                                    @ 

Doamna Chiajna din Wikipedia  :
Doamna Chiajna (nascuta la aprox. 1525Polonia, decedata la anul1588), soţie de domnitor din Ţara Româneascăsecolul XVI, este fiica lui Petru Rareş al Moldovei şi nepoata lui Ştefan cel Mare. Se presupune ca s-ar fi născut, pe la 1525, în Polonia. Chiajna este numele slavon pentru Despina, însă numele ei de botez era Ana. În1545 s-a măritat cu domnitorul MuntenieiMircea Ciobanulcunoscut în istorie pentru măcelărirea boierilor pe care îi bănuia de trădare. Din această căsătorie au avut 3 băieţi şi mai multe fete. După moartea lui Mircea Ciobanul în 21 septembrie 1559, se instituie ca tutore a fiului ei cel mai mare Petru cel Tânăr, în vârstă de 13 ani, pentru care a obţinut tronul. Îi întăreşte domnia fiului prin daruri trimise la turci, de unde a cerut şi doi tineri fanarioţi pentru fiicele sale. Au fost propuşi Stamatie Paleologu, tânăr şi chipeş şi bătrânul Cantacuzen. Fiica ce trebuia să se căsătorească cu bătrânul, a fugit cu tânărul boier român Radu Socol pe care îl iubea. Ca să spele ruşinea aruncată pe obrazul Porţii otomane, Chiajna a trimis alte noi daruri mari. În acelaşi timp ca să se răzbune pe boieri, a dat ordin să fie omorâţi mai mulţi dintre ei. În 1574 şi-a măritat o altă fiică cu sultanul MuradDupă un an însă, a căzut în dizgraţia turcilor, care au exilat-o la Alep, în Siria. Aici a trebuit să-şi câştige existenţa cu negustoria şi ţesutul (se zice si cersetoria ). A murit în 1588, iar mormântul este la Galata.
A fost o doamnă energică, isteaţă, urzitoare de intrigi şi dornică de putere, dar şi o admirabilă mamă, capabilă de orice jertfă pentru copiii ei. Ea a iniţiat ctitorirea a numeroase aşezăminte religioase şi a înfiinţat în 1552, la Câmpulung Muscel, una dintre cele mai vechi şcoli româneşti.
Neagu Djuvara comentează despre domniţă, ca şi despre alţi domnitori din aceeaşi perioadă, că "au tăiat atâţia boieri (ca şi Lăpuşneanu în Moldova), încât s-a crezut un timp în istoriografia noastră că boierimea din epoca medievală fusese exterminată în ambele ţări şi că boierimea din secolul XVII reprezintă o serie cu totul nouă" .

                                                                          @
SURSA 01 enciclopediaromaniei.ro
Fiica lui Petru Rares si a doamnei Maria, nepoata lui Ştefan cel Mare, a fost casatorita cu domnul Ţarii Romanesti, Mircea Ciobanul. Dupa moartea mamei sale a fost crescuta de cea de-a doua sotie a lui Rares, doamna Elena. Casatoria cu domnul muntean a avut loc dupa 25 iunie 1546 si, dupa unele surse, l-a influentat in politica sangeroasa dusa de acesta impotriva boierilor, din randurile carora a macelarit o multime pentru a-i cuminti si a le lua averile. Au avut impreuna sapte copii, trei baieti Petru, Mircea si Radu si patru fete, Anca, Alexandra, Marina si Dobra. În martie 1554 isi urmeaza sotul la Constantinopol, chemat pentru a raspunde in fata sultanului, in exilul din Etiopia (din martie 1555) sau Anatolia (din 1557). Dupa moartea lui Mircea Ciobanul, survenita in septembrie 1559, Chiajna, "o femeie fara pic de rusine, dar cu o minte de barbat, care duce totul", si-a concentrat toata energia, folosind orice mijloace interne si uneltiri la Constantinopol, pentru a obtine si a pastra tronul pentru fiul ei, Petru. Au avut loc trei batalii cu ostile boierilor pribegi, in toamna lui 1559 la Romanesti, Şerpatesti si Boian, in urma carora fiul ei a urcat pe tronul Ţarii Romanesti. Meritul mamei a fost cu atat mai mare cu cat Petru cel Tanar era, de fapt, un copil, avand doar 13 ani la preluarea domniei. A facut tot posibilul pentru a contracta casatorii profitabile pentru copiii ei , dar majoritatea au esuat. În 1561, a petit pentru Petru pe Elena, fiica lui Nicolae Cherepovici, fost ban de Lugoj si Caransebes, casatoria avand loc la Sibiu, in 22 august 1563, cu Ioan Sigismund Zápolya, principele Transilvaniei, ca nas. Casatoria a fost rupta la cererea doamnei si, "…la 22 ianuarie 1564 s-a adus inapoi, de la Petru voda, fata lui N. Cherepovici, din pricina Mircioaiei". O alta casatorie ratata a fost cea dintre fiica ei Maria si Iane Cantacuzino, fratele renumitului Şeitan-oğlu, apropiatul elitei constantinopolitane, caruia i s-a promis fata cu zestrea ce i se cuvenea, dar pe drumul spre capitala otomana aceasta este rapita de un grup de boieri, care, se pare, avea acceptul doamnei, ce dorea sa o marite cu nepotul patriarhului ecumenic, Stamate Paleologul. Cei doi mari nemultumiti, Ioan Sigismund si Şeitan-oğlu, la care s-a alaturat si ambasadorul francez la Poarta, Grandchamps, un alt pretendent refuzat de Chiajna, oameni cu mare influenta, au uneltit impotriva ei. În martie 1568, Petru cel Tanar a fost chemat la Constantinopol sa aduca el insusi tributul; acesta s-a conformat fara a banui ca va fi mazilit. A fost intemnitat o vreme, apoi surghiunit la Iconium, in Asia Mica. Doamna vine cu ceilalti copii la Constantinopol pentru o ultima incercare de a redobandi tronul. În iulie 1568 se intalneste cu Petru la Gallipoli si pornesc impreuna spre locul exilului, unde au ajuns in luna august a aceluiasi an, cand fostul domn, foarte slabit, moare. Dupa o vreme in care a cazut prada saraciei, fiind nevoita sa-si castige existenta ocupandu-se cu negustoria si tesutul, Chiajna a folosit aliantele matrimoniale realizate cu ajutorul celorlalti copii ai sai pentru a recapata influenta la Constantinopol, de unde s-a implicat in continuare pentru a unelti faceri si desfaceri de domnie in tarile romane. O vreme a locuit la Alep, in Siria, unde, in ianuarie 1569, traia impreuna cu ceilalti copii ai sai, din 20 de aspri pe zi, acordati de sultan, dupa cum o gasise calatorul L. Rauchwolffen, care afirma despre ea ca era "o femeie priceputa, cunoscatoare a limbilor turca si araba".Neavand alta solutie de a-si ameliora situatia, isi marita una dintre fiice, Ana, cu sanğeac-beiul de Magnesia, viitorul sultan Murad III (1574 – 1595), "dupa obiceiul paganesc". Totodata isi sfatuieste cei doi fii, Mircea si Radu, sa treaca la Islam (1571). Nu se cunoaste cu certitudine unde si cand a murit. Eroina a operei Doamna Chiajna, scrisa de Alexandru Odobescu in 1860, cea care a fost caracterizata ca fiind o "femeie foarte usoara" (Ioan Sigismund), "femeie cu pofte monstruoase", "tarfa publica", a demonstrat ca a fost o fire extrem de puternica si fara scrupule, "… femeia vremii, a unor vremi, cand viata omeneasca, nu numai in Orient, in lumea intreaga… era desconsiderata… Asa incat aceasta Doamna romana n-a fost in afara de mentalitatea normala a epocii in care a trait, si in tot cazul a fost sub ceea ce legenda a facut din ea".


SURSA 02 wikipedia.org
Doamna Chiajna (n. aprox. 1525, Polonia, d. 1588), soţie de domnitor din Ţara Românească, secolul XVI, este fiica lui Petru Rareş al Moldovei şi nepoata lui Ştefan cel Mare. Se presupune ca s-ar fi născut, pe la 1525, în Polonia. Chiajna este numele slavon pentru Despina, însă numele ei de botez era Ana. În 1545 s-a măritat cu domnitorul Munteniei, Mircea Ciobanul, cunoscut în istorie pentru măcelărirea boierilor pe care îi bănuia de trădare. Din această căsătorie au avut 3 băieţi şi mai multe fete. După moartea lui Mircea Ciobanul în 21 septembrie 1559, se instituie ca tutore a fiului ei cel mai mare Petru cel Tânăr, în vârstă de 13 ani, pentru care a obţinut tronul. Îi întăreşte domnia fiului prin daruri trimise la turci, de unde a cerut şi doi tineri fanarioţi pentru fiicele sale. Au fost propuşi Stamatie Paleologu, tânăr şi chipeş şi bătrânul Cantacuzen. Fiica ce trebuia să se căsătorească cu bătrânul, a fugit cu tânărul boier român Radu Socol pe care îl iubea. Ca să spele ruşinea aruncată pe obrazul Porţii otomane, Chiajna a trimis alte noi daruri mari. În acelaşi timp ca să se răzbune pe boieri, a dat ordin să fie omorâţi mai mulţi dintre ei. În 1574 şi-a măritat o altă fiică cu sultanul Murad. După un an însă, a căzut în dizgraţia turcilor, care au exilat-o la Alep, în Siria. Aici a trebuit să-şi câştige existenţa cu negustoria şi ţesutul. A murit în 1588, iar mormântul este la Galata. A fost o doamnă energică, isteaţă, urzitoare de intrigi şi dornică de putere, dar şi o admirabilă mamă, capabilă de orice jertfă pentru copiii ei. Ea a iniţiat ctitorirea a numeroase aşezăminte religioase şi a înfiinţat în 1552, la Câmpulung Muscel, una dintre cele mai vechi şcoli româneşti. În comuna Chiajna din judeţul Ilfov, la jumătatea lunii noiembrie, în organizarea autorităţilor locale, se serbează Ziua Doamnei Chiajna, cu depuneri de flori la statuia realizată de sculptorul Nicolae Popa.


SURSA 03 istoria.ro
Se poate spune, fara a se gresi, ca Doamna Chiajna a fost un veritabil pur sânge domnesc. Nepoata de domn (a lui Stefan cel Mare), nascuta din os domnesc (tata i-a fost Petru Rares), ea si-a unit viata în fata altarului cu a unui domn (Voda Mircea Ciobanu) si a fost mama de domn (a lui Petru Voda cel Tânar). A avut sapte copii, trei baieti si patru fete - Petru, Anca, Alexandra, Marina, Dobra, Mircea si Radu -, pentru care nu s-a dat în laturi de la nimic atunci când a fost vorba sa-i "capatuiasca" într-un fel sau altul.
Se mărită cu Mircea Ciobanul
Asadar, cum spune cronica, doamna Chiajna s-a nascut din Petru Rares si prima lui sotie, Maria, în Polonia, în 1525, pe când viitorul domn al Moldovei se afla în pribegie. Doamna Elena, desi mama vitrega, a crescut-o ca pe copiii ei, dându-i o educatie aleasa. Domnita Chiajna a crescut frumos, cu toate peripetiile domniei tatalui ei, devenind o tânara ambitioasa, energica, cu o personalitate puternica mostenita, desigur, de la ilustrii ei înaintasi. În 1546, la douazeci si unu de ani împliniti, se marita cu Mircea Ciobanul, domnitorul Tarii Românesti (1545-1554 si 1558-1559), fiul natural al lui Radu Voda cel Mare, domn al Tarii Românesti între anii 1495-1508, ramas în istorie si prin faptul ca l-a adus în tara pe Macarie, care a tiparit Liturghierul, Evanghelierul si Octoihul
.
Prima femeie care se pune în fruntea oastei

Sfârsindu-si viata de tânar, prin moarte buna se zice, Voda Mircea Ciobanul o lasa pe doamna Chiajna vaduva, singura, cu sapte copii de neam domnesc în grija."De aici încolo, si-o fi spus fata lui Petru Rares, totul cade pe capul meu!" Si s-a pus pe treaba. Cu toate ca abia trecuse de zece ani, îl instala pe tronul tarii, sub tutela ei, pe primul nascut dintre copii, Petru, caruia i s-a zis, din cauza nevârstiniciei, Voda Petru cel Tânar. Boierii, razvratiti pe timpul domniei lui Mircea Ciobanul, aciuati la nord de Carpati, socotesc ca le-a venit vremea, strâng luptatori si pornesc spre Bucuresti pentru schimbarea necoptului domnitor. Chiajna nu sta cu mâinile în sân. "Se pune în fruntea oastei domnesti -   spune cronica vremii -, fiind singurul exemplu din trecutul nostru al unei femei conducând o oaste în razboi". Este învinsa la Românesti, dar îsi ia revansa în batalia de la Serpanesti. Totusi, în cele din urma, doamna Chiajna este nevoita sa ia drumul Stambulului cu întreaga ei familie.

Nevârstnicul Petru este pus pe tron

Dar nu se astâmpara nici de aceasta data. Pe lânga faptul ca pune la bataie 210.000 de galbeni, intra în legatura pe cai numai de ea stiute, cu doua dintre cele mai frumoase cadâne din haremul sultanului, evreica Nurbani si venetianca Safigi. Stimulate si dumnealor "cu niscai galbiori, în noptile fermecate ale Bosforului, ele sopteau la urechea batrânului Suleiman ca Petru, fiul Chiajnei, este un copil destept si mama sa o femeie destoinica. Convins si prin farmecele cadânelor si prin argumentul banilor, sultanul o trimite pe Chiajna si pe fiul ei la Bucuresti, cu firman de domnie". "Aceasta domnie a lui Petru tine sapte ani - spune iarasi cronica -, timp în care copilul abia se facea flacaiandu, domnind numai cu numele într-o tara în care Chiajna era acum necontestata stapâna". Grijulie fata de viitorul copiilor, îsi începe "campania de capatuire a acestora". Primul pe lista este însusi domnitorul tarii. Desi Petru voda cel Tânar nu avea decât saisprezece ani, maica-sa îsi pune în gând sa-l însoare cu o domnita frumoasa, Elena, fiica a unui anume capitan Nicolae Cherepovici, consilier apropiat al voievodului Ardealului. Se duc tratative intense, cu peripetii si compromisuri si de o parte si de alta, si, în cele din urma, nunta -   bogata si fastuoasa - are loc la Sibiu, în august 1563.

Nunta fara mire

Numai ca a fost o nunta mai aparte. Fara mire. Fiind, cum se stie, mai mult copil decât barbat, acesta a fost lasat la Bucuresti sa se joace, în continuare, de-a hotii si vardistii sau de-a v-ati ascunselea. A fost reprezentat, la Isaia dantuieste, alaturi de tânara mireasa, de un procurator. La vremea aceea se putea si asa ceva. S-a întâmplat însa un lucru cel putin ciudat. Numai dupa cinci luni de la nunta, în ianuarie 1564, proaspata doamna Elena a lui Petru voda cel Tânar o nascu pe Tudorita, o fetita dolofana, de aproape patru kilograme. Nu se stie precis cum a reactionat tânarul însuratel. Se cunoaste însa, cu certitudine, atitudinea soacrei mari. Ar fi fost de acord cu orice pentru fericirea si binele odraslei sale. Dar sa admita ca un copil sanatos se poate naste la doar cinci luni... Asta nu! si-a zis hotarâta Chiajna. În consecinta, si-a încarcat nora într-un radvan, cu zestre cu tot, dar si cu progenitura facuta cu cine stie cine, si a trimis-o înapoi la Sibiu, la maica-sa si la taica-su, sa se spele pe cap cu ea cum or sti. "Scandal, scandal -  si-au zis contemporanii -   dar, cu Chiajna nu e de glumit". Astfel, Petru voda cel Tânar, fiul, ramâne neînsurat. Dar mama, doamna Chiajna, nu se descurajeaza. Îsi canalizeaza eforturile spre "capatuirea fetelor. Si nu era usor, ca erau multe -   nu mai putin de patru -   iar înlauntrul tarii partide stralucitoare nu prea se aflau". Le lua pe rând, cu rabdare, în ordinea venirii pe lume a domnitelor. O da, mai întâi, pe Anca dupa banul Neagoie, un boier tânar, bogat si loial domniei. Scapa apoi si de domnita Ruxandra, maritând-o mai mult sau mai putin din dragoste, cu camarasul Gheorghe Hrisoverghi, dregator credincios si de nadejde.
Încearca s-o marite pe Dobra cu Despot Voda.

Cu Dobra, fata frumoasa si ambitioasa ca maica-sa, Chiajna are planuri mari. Vrea s-o faca doamna a Moldovei. Pe tronul tarii surorii se afla, atunci, Despot Voda (1561-1563), un grec cu numele de Ioan Iacob Eraclid, colaborator, pretindea el, din neamul despotilor sârbi. A ajuns domn al Moldovei cu sprijin polonez si habsburgic. Vrând pesemne sa-si legitimeze oarecum domnia, printr-o casatorie adecvata, Despot Voda accepta bucuros propunerea venita dinspre Bucuresti. Se grabeste chiar sa-i trimita în petit, în iulie 1562, pe boierii Motoc si Avram, încarcati cu daruri scumpe, pentru a cere mâna domnitei Dobra. Doamna Chiajna îi primeste pe oaspeti cu bratele deschise. Era în joc nu numai fericirea Dobrei, râvnita de orice mama când îsi marita odorul. Mai presus de asta se situa ambitia de a o face pe una dintre fiicele sale prima doamna a Moldovei. La fata de cortina, cum se spune, au loc mese bogate si chefuri duse pâna noaptea târziu. În culise însa se duc tratative peste tratative, cu Chiajna în rol de negociator principal. Se mai da dintr-o parte, se mai da si din cealalta, se mai si lasa, ca la orice tocmeala ce se respecta. La sfârsit, târgul este batut în cuie, cererea în casatorie fiind "primita cu draga inima si împartasita cu bucurie de domnita". Oaspetii nu plecara din Bucuresti cu mâna goala. Pe lânga vestea buna, cum ca pirostriile pot fi puse pe capetele celor în cauza cât mai curând posibil, doamna Chaijna îi trimite viitorului ginere domnesc, în dar, un frumos si scump inel cu briliante si un portret al miresei. Al carei chip era, fireste, mult mai frumos în natur decât pe pânza.

Tradarea lui Despot anuleaza nunta

Despot Voda este în al noulea cer. Fixeaza nunta pentru 15 august si trimite crainici "în cele patru zari", pentru a pofti la marele ospat nu numai capetele încoronate din tarile vecine, ci si pe simandicosii suverani din Europa occidentala. Din pacate, atât pentru ambitioasa Chiajna si nerabdatoarea ei fiica în ale maritisului, cât si pentru nestatornicul Despot Voda, tot esafodajul matrimonial se darâma. Mai întâi nunta a fost amânata, ca apoi logodna sa se strice definitiv. Cauza? Se zice ca doamna Chiajna a aflat, prin antenele sale, ca domnitorul moldovean pusese gând rau Munteniei, intentionînd sa i-o dea fratelui sau adoptiv, un anume Dumitru. Ceea ce Chiajna nu ar fi acceptat nici moarta. De altfel, numai dupa un an de zile, Despot Voda este ucis de boierii necredinciosi si pe tronul Moldovei se urca, pentru a doua oara, celebrul Alexandru Lapusneanu. Asadar, Dobra ramâne nemaritata. Doamna Chiajna îsi continua însa misia, luând-o în colimator pe Marina, cea de-a patra si ultima fiica. De asta data "îsi îndrepta privirile spre acel Bizant, de unde ne mai venira în vremi odrasle domnesti pe scaunele tarilor noastre".]

Nunta Marinei cu un Cantacuzin batrân

Ticlui o misiva secreta catre patriarhul Constantinopolului, pe care îl cunostea bine, rugându-l sa-i gaseasca un ginere de neam ales si cu stare pentru tânara ei domnita. Nedându-se în laturi de la postura de petitor de ocazie, Patriarhul Iosif - Paleologul - se pune pe treaba, cercetând în dreapta si în stânga. Tinând s-o ajute cât mai cu folos pe vechea lui prietena din Tara Româneasca, sfânta fata bisericeasca îi raspunse în scurta vreme ca "cea mai stralucita partida pentru domnita valaha ar fi boierul Ion Cantacuzino, colaborator, în timp, din neamul împaratilor Bizantului". Doamna Chiajna jubila. Vaza de care se bucura familia Cantacuzinilor printre crestinii Bosforului, atât prin stralucirea numelui de vita imperiala, cât si prin influenta asupra societatii turcesti, nu era de ici de colo. Astfel, "dupa ce, de mai multe ori, alergara stafetele de la Bucuresti la Anchial -resedinta Cantacuzinilor-casatoria fu hotarâta si mirele, cu alai mare si daruri scumpe, porni la drum sa-si ia mireasa". Pe malul Dâmbovitei, lovitura de teatru. Vazându-si logodnicul, domnita Marina ramase ca trasnita. Viitorul ei sot avea cincizeci de ani batuti pe muchie "si era, asa gândea copila, urât cum numai pe dracul si-l închipuia". Se înfatisa maica-si si îi spuse printre sughituri: "Nu! Nu! Nu! Mai bine moarta decât femeia lui Ion, oricât de odrasla de împarat ar fi!".
Analizând chestiunea la rece, doamna Chaijna îsi dadu seama ca se afla într-o mare încurcatura. Sa strice nunta, asa, nitam-nisam, ar fi pus într-o situatie neplacuta întregul neam al Cantacuzinilor, întorcându-l împotriva sa. "Dupa o matura chibzuinta - spune cronicarul zâmbind -, iata ce nascoci mintea ei ascutita:

Rapirea Marinei de catre oamenii Chiajnei

Sfatui pe Marina sa se lase maritata si în schimb îi fagadui ca va împiedica consumarea acestei casatorii". Nunta se desfasura în largul ei, dupa tipicul vremii, fara vreun incident anume. Apoi, cu zestrea încarcata în harabale trase de cai puternici, sotii Cantacuzino luara drumul Stambulului. Lovitura a fost data în toiul noptii, dincolo de Dunare, lânga Rusciuc, unde proaspetii însuratei întinsesera tabara pentru odihna de dupa o zi de mars fortat. Oamenii Chiajnei, instruiti anume pentru misiunea pusa la cale, "intrara în cortul mirelui, rapira fata si zestrea si, trecând din nou Dunarea, se întoarsera la Bucuresti, spre rusinea si supararea sotului înselat. Dibacii curteni avura grija nu numai sa înapoieze Chiajnei pe Marina cu întreaga ei zestre, dar sa mai si aduca cu ei o parte din bogatele daruri ale mirelui". Cât despre fata, nu numai ca s-a bucurat ca a scapat atât de usor de "mosneag", dar nu a ramas nici nemaritata. Cu perseverenta ei înascuta, doamna Chiajna trase sforile în continuare, batând fierul cât e cald, cum ne spune vorba aia din batrâni, si "o cununa pe fata, dupa foarte scurta vreme, dupa un baiat pe gusturile domnitei, tânar, frumos si de neam tot atât de stralucit ca al Cantacuzinilor". Era vorba de Stamate Paleologul, nepotul patriarhului Iosif, al Constantinopolului.

Exilul în Alep

Au urmat câtiva ani buni în care Chiajna a domnit în liniste pe tronul Tarii Românesti, împreuna cu fiul sau, Petru Voda cel Tânar. Pâna în primavara lui 1568. Când, ca urmare a lucrarilor Cantacuzinilor, drept razbunare pentru rusinea patita cu uite nunta nu e nunta, "capugiul sultanului sosi la curtea din Bucuresti cu firmanul de mazilire. Petru cel Tânar, vaduv, doamna Chiajna cu întreaga ei casa -   cei trei copii mai tineri, Dobra ramasa nemaritata, Mircea si Radu, doi nevârstnici - fura ridicati pe data din odaile lor si pornira fara împotrivire pe drumul exilului". Pedeapsa turcilor a fost aspra, întreaga familie domneasca fiind surghiunita tocmai în Asia Mica, într-o localitate - Alep - din nordul Siriei. Departe de tara si lipsita de mijloacele necesare unui trai cât de cât decent, "exilul a dus-o pe Chiajna la saracie si saracia la cersetorie". Marturie stau însemnarile unui calator din occidentul Europei care, trecând prin Alep, în 1570, ar fi vazut-o pe doamna Chiajna "facând comert ambulant cu maruntisuri pe strazile orasului".

Ca sa scape de saracie, îsi turceste doi fii

Dar povestea nu se termina aici - spune cronica. În vinele cersetoarei Chiajna curgea doar sângele lui Petru Rares si al lui Stefan cel Mare. Chinuita si zbuciumata, mândra doamna de altadata întelege ca exilul acesta nesfârsit avea o anumita cauza, si ca nu ea era cauza aceea, ci fiii ei, care, "cât or trai, le stau dusmanilor în cale ca o vesnica amenintare". Cu alte cuvinte, Chiajna si-a dat seama ca nu avea cum sa scape de necazuri atâta timp cât fiii ei, Mircea si Radu, ramâneau pretendenti potentiali la tronul Tarii Românesti. Ce sa fac? Se întreba ea. La un moment dat i se sugera, din sferele înalte ale Portii, ca trebuie sa aleaga. Ori îsi îndupleca fiii sa se turceasca, aderând la mahomedanism - în acest caz nemaiputând râvni la scaunul tarii -, ori îi lasa sa le putrezeasca oasele în închisoare pe viata. De unde se vede ca doamna Chiajna era despartita de cei doi feciori, care zaceau în beciurile închisorilor turcesti. Alegere grea. În cele din urma, balanta înclina spre compromisul suprem. Mircea si Radu trecura, de voie de nevoie, la islamism, îsi pusera turbanele pe cap si îsi luara nume noi: Ahmet si, respectiv, Iusuf, pentru a trai în liniste în umbra coranului.

O marita pe Dobra cu fiul Sultanului

Mai ramasese Dobra. Domnita era înca tânara, putin peste douazeci de ani, frumoasa foc si, mai ales, ambitioasa ca maica-sa. Cu toate acestea, drumul spre un eventual mariaj care s-o aduca pe tronul uneia dintre tarile românesti, alaturi de un domn pamântean, era închis definitiv. Cu doi frati turciti nu putea spera la asa ceva. Într-un moment de incertitudine, se îndragosti de ea un anume domn de Grandchamp, ambasador al Frantei la Poarta, care o ceru pe fata în casatorie de câteva ori. A fost refuzat, cu delicatete, de fiecare data. "E prea departe Franta!" îsi motiva retinerea, pe fata, doamna Chiajna. Prin dos afisa însa o cu totul alta versiune: "Nu vreau sa-mi vad fata o biata ambasadorita". Si mai era ceva. Francezul nu era atât de bogat încât s-o multumeasca pe Chiajna. Cautarile au continuat. Si nu au fost zadarnice. Prin nu se stie ce mijloace, doamna Chiajna a reusit sa-si duca fiica pâna prin preajma tânarului Murad, fiul sultanului si mostenitor al tronului, care se afla, pe atunci, sandgeac de Magnesia în Asia Mica. Lovitura de gratie a dat-o frumusetea Dobrei. Îndragostit lulea de românca, turcul o ceru în casatorie, nunta avu loc dupa regulile religiei musulmanului si fata Chiajnei intra în numerosul harem al lui Murad. Care, numai dupa câtiva ani, în 1574, dupa moartea tatalui sau, ajunge sultan al Turciei. Cu Dobra numarându-se printre cadânele lui preferate.

Si moare de moarte buna

Ce s-a mai întâmplat cu doamna Chiajna? Mama a doi musulmani, mutefuriagi ai sultanului, si a unei cadâne, cu regim special în haremul seraiului, avea acum usile deschise pretutindeni. Cel putin asa rezulta dintr-o scrisoare a ambasadorului Venetiei la Poarta, Gabriel Carazza, din februarie 1580, care îi comunica dogelui ca "Dorind doamna Chiajna sa vada pe sultana Valide (mama lui Murad), aceasta îi trimite careta ei, cu un chihaia si mai multi eunuci ca s-o aduca la harem".
A murit de moarte buna în 1588, la vârsta de saizeci si trei de ani, fiind înmormântata, se pare, în rit musulman. "Caci exclus nu este - spune cronicarul -   ca fata lui Petru Rares sa se fi lepadat pâna si de legea ei stramoseasca, pentru a putea fi, îmbratisând islamul, mai aproape de copiii ei, pe care, e vadit ca i-a iubit mai mult decât pe oricine pe lume".
                                                                           @

Despre modalitati de intimidare a domnitorilor si a familiilor lor de catre otomani !
 Despre incercare permanenta de a ascunde adevarul strict secret al cointeresarii Unirii a celor trei Tari Romane , sunt urmatoarele stranse cronologic ! :
-   Permanenta incercare a doamnei Chiajna de a se ascunde de turci (episodul de la turla    Manastirii Carna !).
-    Otravirea si moartea sotului sau  Mircea Ciobanu in anul 1559 ,in plina sanatate ! .
-     Nenumaratele exiluri practicate  in mod constant  asupra familiilor domnitoare,asa cum a fost cel asupra  lui Mircea Ciobanu , care a fost exilat in Etiopia, asupra Doamnei Chiajna, in Siria la Alep ( de la 1579 spre 1588 ),exilul Domnului Petru cel  Tinar in anul 1568 la localitatea Konieh unde a fost apoi otravit si a murit tinar la 23 de ani, (fiind si malformat din tinerete ) , moartea lui Mihai Viteazu  la Turda in noiembrie 1601, inainte de a pleca la Fagaras, decisa de imparatul Rudolf al II-lea si la comandata lui generalul Basta !
-     Nenumaratele batalii de care era capabil si iute predispus,  Domnitorul Mihai Viteazul ! in
dauna turcilor, dar si tatarilor sau polonilor,sau maghiarilor !
-     Otravirea si moartea nepotului Vladut, al lui Mihnea Turcitul, inainte de a fi apoi turcit el insusi !
-     Urmarirea in permanenta a Doamnei Neaga de catre ostile turcesti mai ales la Buda,pentru care avea un foisor ridicat su forma de cetate la Grajdana si la Cetatuia(pe Magura !) sub pretextul  recuperarii unei imense datorii, de un milion de galbeni !
-            Exiluri repetate in  directi diferite, la Mihnea care devenise nesigur  la Tripoli si apoi in Siria !
-            Trecerea fortata la mahomedanism a unor copii tineri de domnitori !


                                                                                         @
 
 
Domnitorul Mircea Ciobanu, sotul ei :

În 1547, domnitorul Tarii Românesti, Mircea Ciobanu (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559), trece prin pasul Branului, într-o campanie de pedepsire a boierilor munteni rasculati împotriva sa si care s-au refugiat la Brasov. În 1550, actiunea lui Mircea Ciobanu s-a repetat, trecând prin pasul Bran, de data aceasta într-o expeditie ordonata de sultanul turc, împotriva unui dusman al lui Ioan Zapolya.

Mircea Ciobanul a fost Domn al Ţării Româneşti in perioadele ianuarie 1545-noiembrie 1552; mai 1553-martie 1554 si ianuarie 1558-21 septembrie 1559. 
Despre viata sa:

Fiul al lui Radu cel Mare, Mircea Ciobanul inaugurează seria domnilor numiţi direct de Poartă. Inainte de domnie s-a ocupat de negustoria cu oi, îndeletnicire care i-a dat cognomenul. 
Numit domn în ianuarie 1545, îşi face intrarea în Bucureşti la 17 martie, mare parte a boierimii îi este ostilă noului domn, care ripostează violent executând mai mulţi boieri şi confiscându-le averile. O parte dintre aceştia fug la Braşov. In replică, în iunie 1545, domnul întreprinde o expediţie de represalii în Ţara Bârsei. O nouă răzmeriţă, provocată de marele vornic Vintilă, este înăbuşită în noiembrie 1547. In august 1548, pribegii din Transilvania, susţinuţi de secui şi saşi, aducând cu ei un pretendent, pătrund în Ţara Românească, dar în lupta de la Periş, Mircea Ciobanul obţine victoria. In 1552, pribegii fac o nouă încercare cu un nou pretendent, Radu Ilie. Infrânt la Măneşti, la 16 noiembrie 1552, Mircea Ciobanul se vede silit să părăsească tronul, pe care Radu Ilie îl păstrează până în primăvara anului următor.

In mai 1553, în faţa forţelor turco-tătare care-l aduceau pe Mircea Ciobanul, Radu Ilie se vede însă silit să se refugieze din nou în Ţara Bârsei, deşi iniţial obţinuse o victorie asupra acestora. In august 1553 el încearcă fără succes să reocupe tronul.

In martie 1554, Mircea Ciobanul, care fusese mazilit la 28 februarie, este scos din scaun şi trimis la Istanbul, iar de aici surghiunit în Etiopia, după ce, în prealabil, averea îi fusese confiscată. In ianuarie 1558 Mircea Ciobanul este din nou numit domn al Ţării Româneşti. Noua domnie a debutat sângeros. Numeroşi boieri pribegesc la Braşov, în timp ce alţii (circa 200, după unele surse) sunt ucişi în februarie 1558. La cererea domnului, adversarul său Radu Ilie şi principalul său susţinător, vornicul Socol, care se deplasaseră la Istanbul, au fost exilaţi în insula Rhodos, dar au pierit înecaţi pe drum (iulie 1558).

In 1559, pribegii din Transilvania, în legătură cu cei din ţară, au încercat să năvălească pentru a-l înlătura pe Mircea Ciobanul, dar tentativa lor a fost anihilată încă înainte de a fi trecut munţii. Domnia lui Mircea Ciobanul se încheie în septembrie 1559, odată cu moartea sa neaşteptată. ( A fost otravit ? )

Pe plan extern, Mircea Ciobanul a fost un supus ascultător al turcilor. In 1550, la cererea sultanului, el a întreprins o campanie în Transilvania împotriva guvernatorului Georgio Martinuzzi, care urmărea să închine ţara austriecilor
. Se pare însă că forţele muntene fie că nu au acţionat cu fermitate, fie că a existat o înţelegere cu Martinuzzi. Oricum, rezultatele campaniei au nemulţumit Poarta. în 1546, Mircea Ciobanul s-a căsătorit cu Chiajna, fiica lui Petru Rareş, cu care a avut trei fii: Petru, viitor domn, Radu şi Mircea, şi mai multe fiice: Măria sau Marina, Stanca, Anca şi Dobra, precum şi o fiică aflată în 1574 în haremul sangeac-beyului de Magneşia, viitorul sultan Murad III.
                                                                                  

                                                                                                    @